Palatul Cnejilor şi viaţa duhovnicească din preajma Ceahlăului

 

 Având această idee în minte, vedem cum într-adevăr această zonă a Neamţului este una deosebită, în sensul bun al cuvântului: o istorie din care învăţăm multe lucruri bune, un loc binecuvântat din toate punctele de vedere, oameni aleşi şi mai ales o intensă viaţă duhovnicească.

           De ce spun mai ales o intensă viaţă duhovnicească, de ce accentuăm aceasta, pentru că dacă tot ceea ce vedem în jur ne încântă, viaţa duhovnicească, spirituală este cauza a tot ce-i bine şi frumos, iar acolo unde ea lipseşte apare urâtul, răul cu toate formele lui de manifestare.

            În general, vorbindu-se despre judeţul Neamţ se spune că are frumuseţi naturale, oameni cuminţi şi buni, obiceiuri alese, dar să nu uităm că tot aici avem şi cea mai mare densitate a locaşurilor de închinare. Cât omul lucrează cu Dumnezeu, se află în firea sa, dar când îl părăseşte pe Dumnezeu lucrează împotriva firii şi se ştie că răul n-a fost creat de Dumnezeu, ci este o lipsă a lui Dumnezeu.

           Şi tema pe care am s-o expun despre viaţa duhovnicească şi monahismul din zona Ceahlăului, precum şi anumite aspecte legate de Palatul Cnejilor, confirmă cele scrise mai înainte.

           De Ceahlău se leagă, poate mai mult decât de alte culmi carpatice, dorinţa de cunoaştere şi înţelegere amănunţită a făpturii sale, dar şi a tot ceea ce se spune despre ea. Iată de ce, cu multă plăcere şi interes, am parcurs filele acestei lucrări, impulsionat şi de dorinţa de a constata ce se poate spune despre munte, prin gândirea şi condeiul unor oameni ai locului, pasionaţi de ştiinţă, cultură şi natură, dar şi buni cunoscători a tot ceea ce s-a spus despre acest „altar” al neamului românesc.

          Muntele Ceahlău, deşi nu este cel mai înalt din Carpaţii româneşti, nici măcar din Carpaţii Răsăriteni, este muntele cel mai prezent în creaţiile populare sau culte, cel mai cântat, singurul care are hram şi sărbătoare, despre care voievodul şi cărturarul Dimitrie Cantemir spunea că ar fi fost la fel de celebru ca Pindul şi Peliasul dacă intra în basmele cele vechi ale elinilor, şi pe care unii autori (istorici, etnologi, literaţi) îl consideră ca fiind „Kogaionon-ul” (muntele sacru al geţilor, lăcaşul marelui preot al lui Zalmoxis). Faptul că în jurul său munţii sunt mici şi că este înconjurat de văi adânci îi conferă un aspect de măreţie, îmbogăţit de stâncile maiestuoase, înalte, cu forme curioase, pline de legende şi povestiri fantastice. Deşi regiunea se află în mijlocul Carpaţilor Orientali, a fost locuită din cele mai vechi timpuri; mărturii ale prezenţei omului au fost descoperite în jurul muntelui sau în poienele şi grotele sale.

 

          Astfel, motivația temei o constituie atât accentuarea și aducere la (re)cunoaștere a importanței monahismului de pe Ceahlău în istoria monahismului românesc şi a ţării în genere, cât și dorința de a aprofunda gnoseologic și experimental, contactul cu acele locuri despre care, poate, doar am auzit.

            Tema vine ca o posibilă soluție la fenomenul secularizant al societății contemporane, care sub egida liberalismului și contopirii într-o unitate aparentă, face ca valorile culturale și istorice ale poporului să fie date uitării, iar atenția majorității să fie îndreptată și suscitată de tot ceea ce este nou și inedit.

            Încercăm să oferim prin acest mic studiu cîteva file dintr-o istorie uitată: Mănăstirea Pionul şi Palatul Cnejilor Cantacuzini de poalele muntelui Ceahlău. Demersul nostru se constituie într-o pledoarie pentru credinţa creştin-ortodoxă şi vrednicia înaintaşilor, dar şi pentru un monument de o mare fumuseţe şi însemnătate pentru istoria nostră şi care, din neştiinţa şi nepăsarea oamenilor, se arată astăzi ca nişte jalnice ruine.

            Domnul academician Dinu C. Giurescu scria referindu-se la aceste locuri: „Astăzi, oamenii ştiu prea puţin despre locurile în care trăiesc. La sfârşit de săptămână, după ce ajung într-o aşezare turistică sau altundeva, ei stau acolo şi prea puţini au curiozitatea să cerceteze împrejurimile. Când e vorba de fapte, întâmplări şi oameni din trecut, uitarea se întinde până la nefiinţă”1.  Încercăm să ne împotrivim uitării – acesta este rolul rândurilor noastre.

            Trebuie să remarcăm faptul că pe aceste locuri istoria se împleteşte strâns cu legenda, de multe ori este greu a afla adevărul istoric aflat dinolo de vălul de legendă.

Movileştii (Gheorghe, mitropolitul şi Ieremia şi Simion, domni ai Moldovei) au fost ctitorii unei mănăstiri numită „Poenile, sub muntele Ceahlău”), amintită în hrisoave din 1599 şi până la 1619, apoi nu mai este menţionată. Miron Barnovschi, „la rugămintea călugărilor noştri”, a  ridicat o biserică mare de piatră „în locul de mare pustie în apusul depărtat care se cheamă Hangul”, după cum o arată două hrisoave din 1627 şi 16297, biserică ce a fost demolată şi reconstruită în 1958-1959, în satul Buhalniţa, scăpând astfel de furia apelor zăgăzuite ale Bistriţei.

            Mănăstirea Pionul are şi ea începuturile învăluite în legendă. Primul ei ctitor a fost anahoretul Silvestru (originea sa şi momentul zidirii sale sunt pomenite doar de tradiţii (amintite în cărţile lor de Gheorghe Asachi şi J.A. Vaillant sau C. Matasă şi Gh. Ungureanu). În documente din 1638 şi 1641 aparţinând cancelariei lui Vasile Lupu, mănăstirea Pionul este menţionată şi cu fostul ei nume – Schitul lui Silvestru8 şi aflăm că acest lăcaş monastic a existat înainte de această dată, dar a fost mai puţin important decât Mănăstirea Hangu şi Mănăstirea Poienile.

            Gheorghe Lupu, fratele domnului Vasile Lupu, paharnic şi apoi hatman, impresionat de „osârdia spre credinţă” a călugărilor şi de frumuseţea locurilor, a construit o biserică de zid pe care a înzestrat-o cu cele trebuitoare. A tocmit meşteri pietrari de la Bistriţa, căci această meserie avea mai puţini oameni pricepuţi în Moldova9. A cerut întărire a hotarelor moşiilor ctitoriei sale de la fratele său, Vasile Lupu, dar biserica a rămas în afara propriilor moşii, pe pământurile hatmanului. Doar aşa se explică imixtiunea laică în incinta mănăstirii.

            Alexandru Antonie Ruset, ginerele lui Gheorghe Lupu, a făcut din Mănăstirea Pionul o mică cetate, după cum spune inscripţia aşezată deasupra porţii: „Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh, acest zid împrejurul mănăstirii l-a zidit Io Alexandru Voevod i gospoda ego Aniţa sin Ioana Antonie Rosetto Voevoda, ginere lui lui Giorgio hatman vă leato 7184 (1676 n.n.)”10. Toderaşcu Cantacuzino, pe care Ion Neculce îl numea „alfa şi omega în Ţara Moldovei”, înrudit cu familia Lupu prin Tudosca Doamna, a construit aici un turn mare, rotund şi o inscripţie pusă la înălţimea de 3 metri arată acest lucru11. Începând cu această dată, Mănăstirea Pionul a devenit o adevărată cetate bine fortificată şi dată fiind aşezarea sa la marginea ţării şi în zona montană, capătă un rol însemnat în istoria Moldovei. Boierii Cantacuzini, ramura moldoveană a marii familii cu rădăcini până în perioada de fast şi strălucire a Imperiului bizantin, au deţinut un rol important din secolul al XVII-lea până la jumătatea secolului al XIX-lea. Prin înrudirea cu Pătraşcu Şoldan, ei devin proprietari a mare parte din domeniul Hangului şi au început să „raşluiască” din moşiile vecinilor: Mănăstirea Hangu, Mănăstirea Pionul, Mănăstirea Neamţului12.

            În cetăţuia de la Mănăstirea Pionul s-au cantonat joimirii (lefegii) poloni în timpul ocupaţiei lui Sobiescki a nordului Moldovei (1683-1691) şi domnitorilor ţării le-a fost greu să-i scoată de acolo. Tot aici s-a adăpostit şi spătarul Şerban Cantacuzino, viitorul domn al Ţării Româneşti, care fugise de „urgisirea” lui Grigore Ghica. Printre cei care au aflat aici scăpare şi adăpost au fost şi marii boieri ai ţării nemulţumiţi de domnia lui Constantin Duca sau Antioh Cantemir. Ilie Cantacuzino i-a condus aici, la curtea sa, pe Lupu Costache, pe hatmanul Bogdan sau pe spătarul Toma Cantacuzino, boier muntean prezent ca sol la Iaşi atunci când Antioh Cantemir l-a înlocuit pe tron pe Mihail Racoviţă (era cunoscută duşmănia dintre Brâncoveni şi Cantemireşti)13.

            În 1715, în timpul celei de-a treia domnii a lui Mihail Racoviţă, o parte dintre boieri, alături de nişte „cătane nemţeşti” au ocupat Cetatea Neamţului şi mănăstirile întărite ale ţinutului: Mănăstirea Secu, Mănăstirea Hangu, Mănăstirea Pionul. Spre a înfrânge revolta, domnul a cerut sprijinul tătarilor care au asediat şi Mănăstirea Pionul şi i-au dat foc. Neavând cu ce să-i plătească şi nemulţumit de participarea unor ţărani alături de răzvrătiţi le-a dat învoire tătarilor să prade cinci zile dincolo de Siret, până la hotarele cu Ardealul. „Şi duium de robi au luat mult tătarii şi au dus în Bugeac”. Atunci au fost luate în robie şi „giupâneasa lui Ilie Cantacuzino, vistiernicul şi altă giupâneasă, fata lui Iordache Cantacuzino, stolnicul şi le-au scos Mihai Vodă din robie de la Iaşi oblicindu-se”14.

            În perioada 1789-1792 s-a desfăşurat un lung şi greu război (mai ales pentru moldoveni) dintre ruşi, austrieci şi turci. În fruntea boierilor rusofili care s-au alăturat ţarinei Ecaterina a II-a s-a aflat Matei Cantacuzino, care a dovedit o mare vrednicie ostăşească şi credinţă. Atunci când ruşii înfrânţi au părăsit Moldova, după pacea de la Iaşi, Matei Cantacuzino, compromis în faţa turcilor a plecat alături de ruşi. În Rusia, s-a aflat la mare cinste, fiind numit consilier imperial şi a primit titlul de cneaz pentru el şi fiii săi. Unul dintre ei, Gheorghe Cantacuzino s-a căsătorit cu cneaghina (prinţesa) Elena Gorciacoff, din familia marilor nobili şi diplomaţi iluştri ai veacului al XIX-lea15. În Moldova a rămas Ralu Callimachi Cantacuzino pentru a „epitropisi” averea fiilor ei după moartea din Rusia a soţului ei, Matei. Cu sprijinul fratelui ei, Scarlat Callimachi, ea a reuşit ca în urma a mai multe procese să pună mâna pe cea mai mare parte a moşiilor mănăstirii Pionul16.

            Gheorghe Cantacuzino, devenit polcovnic în armata rusă, participă la războaiele ruso-turce din 1806-1812, care s-au încheiat cu raptul Basarabiei, iar apoi a aderat la mişcarea eteristă. În 1821, a intrat în Moldova ca general-aghiotant al eforului Alexandru Ipsilanti. După înfrângerea pandurilor şi mavroforilor la Drăgăşani, unii dintre eterişti, în frunte cu Iordachi Olimpiotul şi Farmachi au încercat să scape în mănăstirile întărite ale Moldovei. O rezistenţă eroică au susţinut la Mănăstirea Secu, iar un mic grup care a supravieţuit a pornit spre Transilvania. Urmăriţi de turci au pătruns în Mănăstirea Pionul şi aici au rezistat două zile. Turcii au adunat din sate câlţi de cânepă şi lemne uscate şi au dat foc zidurilor şi apoi şi bisericii.

Biserica ce fusese reparată în 1820 (după cum spune pisania din pridvor) a avut greu de suferit după asediul turcilor şi abia în 1825 s-au efectuat din nou reparaţii19.

Gheorghe Cantacuzino, considerat un „dărâmător al altarelor”, după doi ani în Rusia se întoarce pe moşia părinţilor săi şi va relua opera de mărire a proprietăţilor pe seama mănăstirlor învecinate. Au început noi procese, Mănăstirea Pionul fiind sprijinită de mitroplitul Veniamin Costache, un apropiat al ei şi al locurilor. Cneazul acordă o mare atenţie moşiei Hangu şi cetăţuii care primeşte numele de Palatul Cnejilor. Ridică noi turnuri, înalţă zidurile, construieşte locuinţe pentru familia sa şi slujitori20.Cu sprijin din partea consulului rus la Iaşi, Karl de Kotzebue, deschide noi procese Mănăstirii Pionul, reuşind ca în 1844 să-i deposedeze de toate pământurile lor22.

În 1838 şi 1840, au fost oaspeţi ai mănăstirii Gheorghe Asachi şi respectiv, J.A. Vaillant, care sunt impresionaţi de frumuseţea sălbatică a locurilor, dar şi de sărăcia călugărilor23. În anul 1844, călugării sunt trimişi la Schitul Durău, iar în chiliile mănăstirii vin câteva maice de la Văratec, care o primise ca metoh24.

            Anul 1848 îi află pe cneji cu mari datorii, căci luptele politice cereau bani, iar ei nu au renunţat la fastul nobiliar deprins la curtea imperială de la Sankt Petersburg şi, de asemenea, au risipit banii pe jocuri de cărţi. Oaspeţi de seamă au călcat pragul curţii lor de la poale de Ceahlău: Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Gheorghe Asachi, Nicolae de Giers, J.A. Vaillant, Karl şi Wilhelm de Kotezebue, Alexandre Dumas-tatăl. Acesta din urmă numit a scris o frumoasă povestire – „Strigoiul Carpaţilor”, inspirându-se din legendele locurilor şi descriindu-le cu măiestrie25. Vasile Alecsandri, după înfrîngerea revoluţiei din martie 1848 la Iaşi fuge spre Transilvania pe drumul Hangului. Împreună cu un grup de alţi revoluţionari (printre care şi Alecu Russo şi Al.I. Cuza) pregătesc o rezistenţă la Palatul Cnejilor, cu sprijinul sătenilor. Dar, lefegii lui Mihail Sturdza, în număr mare se îndreaptă spre Hangu şi convinşi de inulitatea luptei, revoluţionarii trec pe cărări ascunse (prin „vama ursului”) în Ardeal26.

            În 1849, sătul de complicata sa viaţă politică şi datorită unei sănătăţi şubrede, Gheorghe Cantacuzino împarte averea fiilor săi şi pleacă în străinătate la băi27. Fiii săi risipesc şi ultimii bani şi au făcut mari împrumuturi lăsând gaj şi ultimele moşii. Printre cei ce le-au oferit bani (10.000 de galbeni) a fost şi hatmanul Grigore Alexandru Ghica, devenit apoi domn. El a grăbit licitaţia moşiilor cnejilor pentru a nu rămâne în pagubă. Moşia Bălţăteşti a luat-o Alexandru Callimachi, iar moşia Hangu a fost cumpărată de Smaranda Sturdza şi fiul ei beizade Mihai Sturdza28. Cnejii n-au putut accepta executarea siltă a deposedării de moşie şi împreună cu slujitorii s-au baricadat în cetăţuia lor, încercând să capete şi sprijinul localnicilor. Dar, lefegii domneşti, conduşi de un albanez pe nume Inge, au ajuns foarte repede la Palatul Cnejilor şi au făcut la fel ca turcii la 1821: au dat foc zidurilor. După o rezistenţă disperată, unul dintre cneji s-a sinucis, iar ceilalţi doi au suportat un drum ruşinos până la Iaşi, iar apoi au fost expatriaţi. În urma lefegiilor au rămas doar ziduri goale. Măicuţele s-au mutat la o mică biserică mai la vale, la Schitişor, iar atunci când Smaranda Sturdza a oferit o danie însemnată Mănăstirii Văratic, i s-au oferit ei hrisoavele de stăpânire a a Mănăstirii Pionul29.

Biserica a fost supusă reparaţiilor şi consolidărilor în 1820, 1823, 1958. Lucrări complexe de renovare s-au făcut în anii 1998 şi 1999, prin contribuţia şi eforturile enoriaşilor din parohia Ceahlău, îndrumaţi de preotul protopop Mihai Damian, constând în consolidarea bolţilor, refacerea acoperişului şi streșinii, retencuire şi zugrăveli, înlocuirea tâmplăriei vechi, cu alta nouă din stejar şi instalarea iluminatului electric. Sfinţirea lucrărilor efectuate s-a săvârşit de către IPS Daniel al Moldovei şi Bucovinei, înconjurat de un sobor de preoţi şi un mare număr de credincioşi, în ziua de 4 decembrie 1999, la 360 de ani de la ridicarea bisericii cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt şi 544 ani de la atestarea documentară a Schitului Silvestru30. În 2012-2013 s-au desfăşurat sub îndrumarea noului preot paroh, Andrei Fabian, lucrări de retencuire, zugrăveli şi înlocuire a acoperişului din draniţă cu tablă de cupru .

Referitor la viaţa duhovnicească, în mănăstirile şi schiturile din zona muntelui Ceahlău se cântau în fiecare zi cele şapte Laude, Utrenia la miezul nopţii, iar în zilele de sărbătoare, când veneau şi ceilalţi sihaştri din munte, se săvârşea Sfânta Liturghie. Spovedania şi Împărtăşania se făceau săptămânal, iar în perioadele de post, călugării se retrăgeau la bordeiele lor din munte, unde se nevoiau singuri, după voia lui Dumnezeu, până la marile praznice. Ei iubeau cel mai mult tăcerea, smerita cugetare, postul şi neîncetata rugăciune. Mai presus de orice, monahii erau îndemnaţi să practice iubirea făţă de ceilalţi şi să se roage pentru mântuirea oamenilor. 

            Mihail Sadoveanu se temea, şi nu fără temei, că odată cu pătrunderea civilizaţiei moderne inima muntelui va fi biruită. Dar ultima aventură în care a intrat Muntele nu i-a stins nimbul de sfinţenie. Călugării singuratici care şi-au purtat prin grotele Ceahlăului făptura împuţinată de asceză au trecut de mult la pacea de veci. Toaca din vârf care vestea ceasurile de rugăciune a amuţit şi ea pentru multă vreme, dar ceva din curăţenia şi smerenia ceasurilor nesfârșite de rugă a dăinuit şi în vremi potrivnice. Păstrată în muntele din suflet, credinţa a ieşit iar la lumină şi a urcat biruitoare spre piscurile de unde a fost alungată. Acolo, în culmea muntelui s-a înălţat o mănăstire. Acum toaca şi clopotul răsună iar pe Ceahlău şi vântul le poartă zvonul si dangătul dulce peste întinderile Ocolaşului Mare, încât, în dimineţile liniştite se aude, în Statiunea Durău, de undeva de sus un glas tainic care printr–o retrospectivă sfântă a evenimentelor petrecute în munte te duce cu gândul la sihastrii de demult care şi–au închinat viaţa lui Dumnezeu, trăind în aceste binecuvântate locuri.

Astfel, menirea monahismului de pe muntele Ceahlău a fost de a păstra în zonă demnitatea culturală și religioasă a unui popor încercat de greutățile istoriei.

            Modernismul sub toate formele lui, a pătruns și în zona Ceahlăului, însă Biserica prin lavrele monastice, reformulează conceptele moderne și le pune în slujba misiunii și a lucrării filantropice - culturale a ei, un exemplul concludent în acest sens fiind Mănăstirea Durău cu întregul ansamblu de activități pe care îl cuprinde.

Așezările monahale din zona muntelui Ceahlău ca de exemplu: Mănăstirea Durău, Schitul Cerebuc, Mănăstirea de pe Ceahlău cu hramul isihast „Schimbarea la Faţă”, Biserica „Palatul Cnejilor” şi toate celelalte au un rol foarte important pentru viața monastică a țării, fiind angrenate într-un trecut încărcat de istorie spirituală și oferind lumii contemporane o alternativă la tot ceea ce societatea oferă.

Palatul Cnejilor este astăzi în ruine şi are din nou nevoie de omul care cândva i-a dat strălucire. Biserica se înalţă astăzi parcă la fel de semeaţă ca acum patru secole şi din ea se aud iarăşi cântări şi slujbe religioase. Încheiem cu spusele lui Constantin Matasă, născut nu departe de Palatul Cnejilor şi care, copil fiind, se juca de-a v-aţi ascunselea prin hrubele sale: „Călătorii care merg să vadă Durăul şi Ceahlăul să se oprească o clipă la Palatul Cnejilor, de la Schitul Hangului. Aici stă scrisă o pagină însemnată din istoria Moldovei, o pagină din care se pot învăţa multe: înflorirea este totdeauna rodul unei credinţe şi a unei vrednicii, iar decăderea pretutindeni este sfârşitul vieţii bicisnice şi de risipă”31.

 

Note

1.      D. Dieaconu, La poale de Ceahlău, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2006, coperta IV

2.      C.S. Nicolăescu Plopşor şi colab., Şantierul arheologic Bicaz, în „Materiale”, 1959, V, p. 78-79

3.      D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. I.V. Socecu, 1909, p. 34

4.      D.I.R., A, Moldova, Veacul XIV-XV, vol. I, p. 292

5.      E. Grigorovitza, Schitul Cerebucul . Din trecutul Moldovei, Librăria naţională, Bucureşti, 1908, p. 6

6.      Gh. Iacomi, Din trecutul vieţii monahale şi creştineşti din zona Ceahlău, Ed. Trinitas, Iaşi, 1998, p.84

7.      C. Matasă, Călăuza judeţului Neamţ, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1929, p. 103

8.       Ioan Neculce – Buletinul muzeului Municipal Iaşi, fascicola 6, 1926-1927, p. 286   

9.      N. Iorga, Scrisori de domni, scrisori de boieri, Ed. Eurosong and book, Bucureşti, 1999, p. 73

10.  Gh. Balş, Bisericile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933, p. 110

11.  I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p. 267 şi Gh. Balş, op. cit., p. 111

12.  ibidem, p. 298 şi Cronica Ghiculeştilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965, p. 249

13.  I. Neculce, op. cit., p. 301

14.  Gh. Ungureanu, Mănăstirea Hangu-Buhalniţa, Iaşi, 1931, p. 13

15.  C. Matasă, Palatul cnejilor, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1933, p. 16

16.  Gh. Ungureanu, Mănăstirea Pionul sau Schitul Hangu şi ruinele Palatului Cnejilor Cantacuzini, în „Anuarul Liceului Petru Rareş”, Piatra Neamţ, 1933-1934, p. 116

17.  C. Cihodaru, Satele din zona Hangu-Bicaz – secolul XVIII şi începutul scolului XIX, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi”, tom XIII/1966, p. 2

18.  Gh. Ungureanu, Mănăstirea Hangu-Buhalniţa, p. 16

19.  Gh. Balş, Bisericile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, p. 113

20.  C. Turcu, Preocupări de istorie regională, I, Piatra-Neamţ, 1939, p. 19

21.  C. Turcu, Wilhelm von Kotezebue, un călător german prin judeţul Neamţ acum un veac, în „„Anuarul Liceului Petru Rareş”, Piatra Neamţ, 1936-1940, p. 82 şi urm. şi A.N. D.J. Iaşi, Tr. 1764, op. 1013, dos 1015

22.  C. Cihodaru, Satele din zona Hangu-Bicaz – secolul XVIII şi începutul scolului XIX, p. 9

23.  Gh. Asachi, Itinerar sau Călăuzul la muntele Pionul, în „Călători români paşoptişti”, Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1989, p. 63 şi urm. şi C. Turcu, Un călător francez prin judeţul Neamţ acum un veac – J.A. Vaillant, în „Anuarul Liceului Petru Rareş”, Piatra Neamţ, 1933-1934, p. 17 şi urm.

24.  Gh. Ungureanu, Mănăstirea Pionul sau Schitul Hangu şi ruinele Palatului Cnejilor Cantacuzini, p. 118

25.  C. Matasă, Palatul cnejilor, p. 23

26.  ibidem, p. 22 

27.  C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. III,  Ed. Junimea, Iaşi, 1973, p. 172

28.  Gh. Ungureanu, Mănăstirea Pionul sau Schitul Hangu şi ruinele Palatului Cnejilor Cantacuzini, p. 119

29.  ibidem, p. 123

30.                    Ing. Mihai Bulai, Un vechi și important așezământ din Țara Hangului, în ,,Țara Hangului”, anul 2000, nr. 15, p. 4.

31.                                C. Matasa, op. citate